de Petru Cojocaru
Editura Manuscris, Pitești, 2019, 288 pagini, 30 lei
Petru Cojocaru (1926-2022), originar din Teregova, jud. Caraș-Severin, a absolvit liceul Traian Doda din Caransebeș și se înscrisese la Facultatea de Mine și Metalurgie din Timișoara, pe care n-a mai apucat să o termine, fiind arestat în 6 noiembrie 1948. Anchetat vreme de aproape un an întrucât Securitatea credea că avea legături cu grupurile de rezistență armată din Banat, a fost în cele din urmă condamnat la 10 ani pentru activitatea din cadrul Frățiilor de Cruce (organizația legionară de tineret). Fiind student la data arestării, a fost trimis în Pitești pentru executarea pedepsei și a cunoscut torturile din camera 4-spital începând cu ultimele zile ale lui decembrie 1949. A mai fost închis în Gherla și Timișoara (pentru cercetări), fiind eliberat în 27 octombrie 1956. În ciuda obstacolelor din partea Securității, și-a reluat studiile la maturitate și a devenit inginer, lucrând apoi toată viața la Stația de Utilaj Greu (1966-1992).
Probabil că trăsăturile principale ale memoriilor lui Petru Cojocaru sunt aceleași cu ale omului: sensibilitatea și delicatețea. Uneori, am simțit nevoia să le explic cititorului de azi. (…) Pentru că el nu insistă deloc asupra epitetelor și figurilor de stil. Este un individ precis, riguros, asemeni formației sale de inginer, care prezintă faptele, în primul rând. Interpretările rămân la latitudinea celorlalți: cel mult își permite o scurtă constatare a sentimentelor proprii. Nu insistă, nu se lamentează: mai degrabă explică.
Alin Mureșan